In picajul liber al demotivarii

Dintr-o discutie recenta mi-a ramas in minte formularea interlocutorului, un manager: “bine ca avem de lucru si proiecte!” Avem de lucru. Arhi-suficient ca totul sa functioneze. Nu introduc subiectul spatiului balcanic, al contextului economic subred si al felului in care putem da vina pe conducere si sistem. Ma relationez la munca. Munca ce, multumita unor forte superioare,  exista, pentru ca avem cerere, avem clienti, avem activitate sustinuta.

Totusi pare ca timpul sta in loc uneori. De vina o fi vara ce ne toropeste, gandul la concediile ce incep sa capete contururi azurii pe plaje insorite sau poate aerul static ce moleseste ideile corporatiste inainte de a se materializa  chiar si intr-un rand de word. Insa nu poate fi vremea raspunzatoare chiar pentru orice, pentru ca atunci in aerul primavaratec si proaspat ce scuza mai e valabila?

Si apare intrebarea …de unde vine starea asta de lancezeala in care pare ca plutim uneori fara directie? Ce anume o cauzeaza si de ce, in loc sa munceasca veseli pentru ale proiectului rezultate, membrii echipei privesc visatori prin prezentarile proiectate pe pereti, raspund cu intrebari la statusul zilnic si incearca mai mult sau mai putin voalat sa amane update-ul atat de asteptat.. pentru ca a intervenit si… aia… si apoi… cealalalta… si uite c-a trecut si ziua de ieri si suntem in acelasi punct?

Aceasta stare… In carti, in special cele de management, are o denumire elaborata: demotivare. In termeni populari insa ii putem spune simplu: lehamite. Uneori e vizibila in mod evident, atunci cand s-a extins ca o caracatita si a infestat mare parte a echipei. Alteori e ascunsa si perfida si cu iscusinta poti identifica in atitudinea echipei mici semne ce pot sugera ca s-a instalat.

Inca de pe la 1900… toamna, Frederick Winslow Taylor enunta principiile, pe atunci moderne, ale motivatiei angajatilor – si anume ca munca ar consta in principal din sarcini simple, nu foarte interesante. Singura modalitate prin care personalul putea fi determinat sa le indeplineasca era sa-l stimulezi corespunzator si sa-l monitorizezi cu atentie. In timpurile contemporane insa contextul demotivarii pare complet justificat atunci cand munca devine rutina. Ne dorim sa evoluam si acelasi lucru facut in fiecare zi nu mai duce la perfectiune si atingerea rezultatului cu maxim de calitate, asa cum poate doar cultura japoneza inca mai sustine. Nu… in mediul nostru competitiv vorbim de plafonare dupa scurt timp, de lipsa evolutiei, de luminita ce prea devreme a incetat sa palpaie la capatul tunelului carieristic. Si atunci vrem schimbare.

Dar rezolva schimbarea? Suntem mai motivati atunci cand ni se sugereaza schimbarea in acelasi loc? Daca e schimbare, sa fie completa. Sa aruncam hainele gri, sa le luam pe cele de sarbatoare, sa facem totul diferit si de preferat in alt loc.. dincolo, unde va fi diferit. Putem sa ne schimbam in acelasi loc, sa repornim motoarele cu aceeasi intensitate, cautand acel punct ce regenereaza miscarea pana cand ea devine iarasi fluenta? Acesta e visul oricarui manager de echipa, sa poata regenera dorinta echipei de a livra la timp, la nivelul de calitate ce stim ca ne-ar aduce mult dorita satisfactie a clientului si evident, tinand cu dintii de buget. Buget ce atunci cand nu e consumat complet, poate mai lasa loc si de o bonificatie de final de proiect. Ce frumos suna.. sarbatoarea finalului proiectului, atunci cand stii ca totul e perfect si marja de bonusuri se dovedeste generoasa.

Dar motiveaza suficient recompensa financiara? Unii mi-ar spune pe buna dreptate sa nu fiu ipocrita cu asa o retorica. Binenteles ca bonusul conteaza. Teoriile motivationale moderne insa demonteaza treptat teoria motivarii financiare. Echipa nu mai reactioneaza la fel la promisiunile financiare suplimentare. Atata timp cat partea financiara e un factor de igiena, insatisfactia financiara da, afecteaza calitatea si rezultatele. Din momentul atingerii sigurantei si al unui nivel adapatat nevoilor insa, procentul de x% bonus parca nu mai resusciteaza entuziasmul la fel.

Si atunci ce solutii avem? Sa lasam creativitatea sa se desfasoare. Ajungem la aceleasi tinte tehnice si urmand procesul fix si riguros dar si pe alta cale, a muncii ce-si gaseste parghii in amuzament. Ce facem cand venim la serviciu ca la o rutina? Intram in birou, ne conectam la PC, mail, communicatorul intern, livram rezultate, finalizam taskuri, trimitem rapoarte si la :00 ne deconectam. Si maine la fel. Si iar.. si apoi iar. Si realizam intr-un moment de luciditate ca suntem robotei. Si da… chiar suntem.  Dar bine-ar fi totusi sa fim robotei pana la capat. Pentru ca robotii nu simt, nu au frustrari si nu ajung la lehamite. Iarasi lehamite. Rutina, bat-o vina ne-a impins iarasi aici. Cu un strop de creativitate azi, o picatura maine.. apare noul. Anti-rutina. Deja cerul e mai luminos.

Totusi.. cum de am ajuns iarasi aici? Ceva a scapat pe traseu, precis. Financiarul e acolo, bine controlat. Diversificarea e pusa pe ordinea de zi, am considerat-o. Adeziunea echipei. Ia uite… tocmai element esential sa fie asa lasat deoparte. “Team spirit”, un element mult evaluat in interviuri. “Ce ai facut ca sa… ? si cum dovedesti ca esti un bun coechipier? Si in situatia in care un coleg ar face cumva… tu cum ai reactiona?” Incercam sa scornim situatii relevante, din care sa extragem esentialul si echipa sa aiba premise bune de a se forma. Si daca totusi echipa nu exista si sinergia la care visam isi arata aparenta in complezente? Atunci putem spune ca iar avem motive consistente de a accepta crudul adevar al demotivarii. Pentru ca angajatul modern isi regaseste radacinile hedoniste. Cautam placere in frumos. Si ce e mai frumos decat o echipa consolidata bazat pe lucruri sincere si pe incredere? Sunt membrii de echipa demotivati cand nu exista armonie? As zice ca da.

Si apoi… cand faci ceva sub asteptari, cand simti evolutia tehnologica trecand cu viteza de TGV pe langa specificatiile invechite ale proiectului si limitarile tehnice ce-ti sunt impuse …  de unde sa mai regasesti puterea renasterii ca pasarea Phoenix? Iarasi un factor al lancezelii echipei… ce asteapta sa treaca timpul, sa atinga termenele cu livrabile ce “merg si-asa”.

Ce stinge entuziasmul echipei si ce-l poate reaprinde? E un subiect ce pare a preocupa multi manageri – de proiect, de personal. Din discutii aflam, din experiente invatam. Voi ce aveti de impartasit?