Andrei: Manager de portofoliu, fost doctor de dorinte, 34 de ani, 10 ani de munca. De 2 ani lucreaza in aceeasi companie. A evoluat frumos: manager de proiect, program manager si acum portfolio manager si vicepresedinte pe operatiuni. Are sub el 250 de oameni din cei aproximativ 600 de angajati…
…Nu am uitat de unde am plecat. Sunt acelasi. Doar cateva mici schimbari: Am un birou mai mare, separat, nu mai sunt in open space. Am 12 kilograme in plus si am renuntat la plete. Prietena n-a mai rezistat si m-a parasit de un an, cica m-am insurat cu jobul. Intre timp s-a casatorit ea cu altul. Sa fie sanatoasa. Am ramas doar cu pisica si cu actiunile. Aaa, da, am uitat sa va spun: la sfarsitul lui 2012, pentru rezultate deosebite la serviciu, am primit stock options si am fost inclus intr-un program de leadership.
De atunci ma simt de parca fac parte din poveste, este “compania mea”, ma enervez cand ceilalti (ce daca nu au stock options?) pleaca la ora 19 de la birou si nu stau ca mine pana la ora 21-22, nu inteleg de ce este linistea asta in weekenduri. Ma mananca degetele sambata sa vad “ce se mai intampla” si intru sa imi verific mailurile, in concedii nu ma regasesc si intru in panica daca nu am telefonul langa mine. O criza la serviciu imi da aripi, traiesc dintr-un release in altul. Orice deplasare in interes de serviciu ma face sa ma simt ca un conquistador. Nu mai am rabdare sa ma uit la filme, numai la Money Channel si CNN. Spre deosebire de copilarie, cand cartierul din orasul de provincie in care am trait mi se parea enorm si drumul pana la gara o adevarata aventura, acum Romania mi se pare mult prea mica si traversarea oceanului o rutina placuta. Ma simt international. Un Inbox gol ma nelinisteste, evolutia actiunilor la bursa imi influenteaza somnul dar sefii ma privesc ca pe un leader. Cota mi-a crescut spectaculos in cadrul organizatiei, insa nu mai am timp si nici cu cine sa mai ies la o bere. Dar sunt un leader, toti imi spun asta. Ar trebui sa fiu fericit!
Intre timp s-a pus problema in cadrul organizatiei ca programul de leadership, in care am fost inclus acum un an ca o recunoastere a contributiei mele, sa fie extins la toti angajatii. Nu stiu daca in mine vorbeste acum dorinta de exclusivitate si de a fi special sau vorbeste ratiunea, insa eu nu sunt de acord. De ce sa ii facem pe toti leaderi? Cine o sa mai munceasca? Maine are loc sedinta in care se va lua decizia si in care fiecare dintre participanti are alocat un slot de timp sa isi spuna parerea. Eu nu sunt de acord! Dar am invatat in acest ultim an ca trebuie sa fiu atent cum o spun… Asa ca mi-am notat cateva idei pe tableta care suna cam asa:
Dragi colegi,
Leadershipul este o arma in lupta organizatiei spre atingerea “binelui”, insa poate fi o arma cu doua taisuri. De ce sa oferim aceasta arma si secretele ei tuturor? Trebuie analizat un pic mai atent, nu-i asa? Nu trebuie sa ne grabim. Sunt multe cazuri in istorie care sustin acest lucru si multe exemple de dark leadership, in care accesul la astfel de resurse al unor oameni nepregatiti a dus la dezastre. Si Stalin si Hitler au fost beneficiarii unor astfel de initiative. Au plecat de jos, cu tot felul de complexe acumulate din relatiile pe care le-au avut cu tatii lor sau cu mediile in care au crescut, au sarit niste etape purtati de valul istoriei si au ajuns niste leaderi. Si ei au lucrat cu concepte precum binele si raul. Insa intr-o poza rasturnata. Ei erau convinsi ca fac “bine” natiunii lor, tarii lor, lumii lor etc. si ca “raul” este in partea cealalta. Eric Berne, parintele Analizei Tranzactionale, vorbea in cartea lui “Analiza Tranzactionala in Psihoterapie” de dubla contaminare a starii de Adult cu starile de Parinte si de Copil, conform careia, o persoana preia o deviza Parentala, o sustine cu o iluzie din starea Copil si le confunda pe amandoua cu realitatea observata de adult. Energia starii de Copil si fanatismul starii de Parinte alimenteaza logica Adultului si, revenind la multele exemple nefericite de leadership, se poate ajunge la gandiri precum: “Organizatia asta/ Echipa asta are nevoie de un stapan” (starea Parinte) + “Eu sunt cel ales” (starea Copil) + Adult. Asadar, poate fi leadership-ul o forma de psiho-patologie? Este adevarat, poate exagerez un pic, insa exista organizatii, si din pacate nu putine, in care unii leaderi, apreciati de catre sefi sau in afara organizatiei, sunt priviti de o parte a angajatilor ca niste cazuri psihopatologice, dar atat de fermecatori incat iti vine greu sa ii refuzi/sa nu devii dependent de ei/sa nu ii urmezi.
Trecand intr-un alt registru, despre doi dintre leaderii cei mai cunoscuti din domeniul IT din USA, nu le spun numele, va las sa ghiciti, desi au fost apreciati si admirati de o lume intreaga, umblau legende ca nu erau neaparat cei mai iubiti in companiile pe care le conduceau. Ba chiar exista o vorba ca angajatii se fereau sa coboare in lift cu unul dintre ei, pentru ca exista riscul cu o probabilitate destul de mare ca pana jos sa fie concediati 🙂
Pentru multi oameni, cu cat inainteaza in varsta, numarul certitudinilor scade. Unii stabilesc o relatie invers proportionala intre numarul de certitudini si gradul de intelepciune. Insa un leader “nu-si permite” sa nu aiba certitudini. Trebuie sa aiba niste certitudini, altfel nu ar fi credibili. Macar certitudinea viziunii pe care o transmit. Cum ar fi o gandire de genul:“Stiti ce: eu traversez o perioada auto-interogativa si am dubii legate de directia in care mergem, are rost? Ce sens are viata? Dar stiti ceva: Voi urmati-ma!” Nu vreau ca organizatia sa devina un consiliu al inteleptilor, dar mi-e cam teama sa am de-a face cu prea multi oameni care au numai certitudini. Imi plac mai mult oamenii care au indoieli.
Da, sunt unii oamenii care pot mima certitudinea si isi pot ascunde indoielile foarte bine. Este normal ca la un moment dat agenda organizatiei (a actionarilor) sa intre in coliziune cu agenda individului de la care se asteapta leadership, pentru ca se presupune ca un leader are o viziune in care crede, nu pe care o imprumuta si si-o schimba in functie de viziunile actionarilor. Cu cat sunt mai multi leaderi intr-o organizatie, cu atat acest risc creste. Si daca acesti leaderi fac parte din categoria celor care isi ascund indoielile foarte bine, vin si va intreb: nu exista oare un pericol de fractura organizationala sau riscul ca leadership-ul sa implice in astfel de cazuri o doza de manipulare a follower-ilor? Exista vreo urma de adevar in afirmatia ca leadership-ul exploateaza din plin nevoi ale celor care il urmeaza pe leader precum: social, safety, esteem? Si pentru ca nu putem vorbi despre leadership in absenta unor followeri, despre ei cand vorbim? De ce se angajeaza si muncesc majoritatea oamenilor? De dragul ideilor? Sunt de acord ca este de dorit sa faci ce iti place, dar fata de o idee poti fi fanatic, zelot, sa-ti placa ideea, sa fii indiferent sau sa fii “ateu”. Nu toti sunt zeloti sau fanatici. Ba majoritatea as putea spune ca nu sunt in una din cele doua categorii.
Manfred Kets de Vries, renumit profesor in leadership development si in schimbare organizationala, spunea ca exista in multe cazuri o legatura subtila intre accentul care se pune pe leadership intr-o organizatie si lipsa de reguli, de proceduri si atitudinea fata de munca si fata de responsabilitate din acea organizatie. In aceasta lumina nu este deloc surprinzator ca in Japonia, Germania si tarile nordice se discuta mai putin despre leadership si mai mult despre procese, proceduri, reguli si management.
Nu in ultimul rand, ce se intampla in organizatiile/echipele in care avem mai multi leaderi? Ce putem spune despre potentialul starii conflictuale din acele organizatii/echipe? Meredith Belbin este unul dintre specialistii care a pus problema pe tapet intr-un mod elegant, spunand ca intr-o echipa, in functie de provocarile carora trebuie sa la faca fata, este bine sa ai acoperite mai multe roluri (vezi Modelul lui Belbin) si atragea atentia asupra problemelor care ar putea aparea in echipele care au in componenta lor mai multi leaderi.
Dragi colegi, noi nu vrem de la angajatii nostri leadership, ci initiativa. Haideti sa nu le confundam. Nu vrem viziune de la ei, ci proactivitate. Asadar, dragi colegi, nu credeti ca in loc sa finantam acest program de leadership pentru toti angajatii, mai bine ne finantam noua, celor din top-management, nivelul de Advanced al programului de leadership? Mai ales daca ne gandim ca programul presupune o scoala rezidentiala la New York si ar fi o ocazie nemaipomenita sa il vizitam in interes de serviciu 🙂
Nota: acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemanare cu situatii reale este absolut intamplatoare.

by
12 kg in plus nu e un semn bun pentru un lider. Inseamna ca eviti adevaratele probleme din viata ta. Sa ai o existenta implinita inseamna sa te iubesti intai pe tine si apoi pe altii, asta insemnand si pe subordonatii care te irita ca pleaca la orele 19 de la serviciu, subordonati care isi doresc o viata, nu sclavie. Si cand tragi linia dupa atatia ani de munca in dreptul numei tau ce gasesti? Cat de des iti raspunzi la intrebarea Cine sunt eu de fapt?
Cat de trista risipa de educatie profesionala! m-a surprins neplacut acest articol, reflectand o miopie (fie si macar etica) de nejustificat pentru o persoana expusa se pare unui mediu profesional generos cu lectiile de business de calitate. Foarte emblematic ultimul paragraf:
“Asadar, dragi colegi, nu credeti ca in loc sa finantam acest program de leadership pentru toti angajatii, mai bine ne finantam noua, celor din top-management, nivelul de Advanced al programului de leadership? Mai ales daca ne gandim ca programul presupune o scoala rezidentiala la New York si ar fi o ocazie nemaipomenita sa il vizitam in interes de serviciu ”
Regretabil ca acest gen de mentalitate se propaga.
Leadershipul e mai mult decat arta de a gasi si implementa “binele”, ci e o stiinta a omului, o ordine a gandirii adanci.