Doctorul de dorinte

            Andrei: Manager de proiect, aproape 33 de ani, 3 ani de experienta ca PM, 5 ani ca inginer software. De 5 luni si-a schimbat jobul. Este acum manager de proiect la o companie de aproximativ 400 de angajati si are o echipa de 15 oameni…

…Sunt Manager de Proiect. Si ma doare capul. Cateodata am sentimentul ca era mai bine inainte cand eram doar un programator. Primeam taskuri pe care le rezolvam, incercand sa imi demonstrez mie insumi ca pot mai repede si la fel de bine. Acum? Am senzatia ca nu prea mai controlez nimic. Toti au dorinte, asteptari, agende mai mult sau mai putin la vedere. Ma simt ca un doctor de dorinte la care pacientii nu vin pe rand. 🙂  Ci toti odata. Si cabinetul nu are anticamera. Senior Manageri, clienti, membrii echipei, alti manageri de proiect, manageri functionali – fiecare vrea cate ceva. I-as invita sa se intinda pe rand pe canapea si i-as intreba: “Vrei sa vorbim despre asta?” Dar sunt nou in companie, nu am canapea, doar un scaun cu spatar mic la intrarea in open space cu biroul asezat astfel incat ecranul laptopului meu se vede chiar de pe holul de la intrare. Insa nu ma deranjeaza: nu am jucat de cativa ani CounterStrike iar pe Facebook sunt total absent. Si am treaba.

Cand am inceput proiectul aici, acum 4 luni, managerul meu mi-a zis: “Asta e bugetul, trebuie sa te incadrezi. Contractul e cu pret fix. Stiu ca e strans insa de aia esti manager de proiect: sa te descurci. Piendelu’ inainte de toate.”

Cine o fi Piendelu’. Sa fie numele clientului? Ca am vazut undeva scris pe pereti: “Valorile noastre: Satisfactia clientului, …” Mi-a fost jena sa intreb, am zis ca o sa aflu eu…

Si am aflat. Nu era. Pe client il chema Abjit. Intelegeam greu ce spune desi am studiat 2 ani de zile in UK si am si un certificat CAE (Cambridge English: Advanced). Dar m-am descurcat: dupa discutiile telefonice, faceam eu minuta sedintei si dublam comunicarea cu emailuri. A fost insa mai greu cu sedintele tarzii (era pe coasta de vest US) si cu schimbarile dese care apareau datorita lipsei de detalii din cerinte. Deja prietena incepuse sa mearga fara mine prin cluburi. I-am luat o pisica ca sa rezolv problema. Era o dorinta a ei mai veche… Urasc pisicile dar alternativa era si mai putin atractiva. In pauze la tigari, membrii de echipa incepusera sa injure, pentru inceput nedirectionat, din cauza schimbarilor dese din cerinte. Pe Abjit l-am vazut o singura data, acum 3 luni, cand a venit, pentru 3 zile, intr-un tur pe la furnizorii din Europa. L-am scos la restaurantul Burebista pentru a-i face cunostinta cu ospitalitatea romaneasca. A vrut pastrama de rata si tigaie picanta de mistret. Eu am mancat doar o ciorba: aflasem intre timp cine e Piendelu’ (P&L = Profit and Loss). In ultima zi a vizitei mi-a spus: “Don’t miss the deadlines. We must be there, no matter what.” Ok… si mistretu’? Piendelu’? Si a plecat…

Si m-am reapucat de fumat. Nu de nervi, ci ca sa tin aproape de echipa de proiect. La cafea si tigari se leaga altfel lucrurile. Incercam sa le explic ca nu multi au ocazia in Romania sa lucreze pentru un astfel de proiect si ca trebuie sa avem rabdare cu clientul, sa il invatam sa foloseasca Jira si sa documenteze bug-urile. Intr-un final cadeam de acord … pentru inca o zi. Insa aveau idei, erau entuziasti, efervescenti: vroiau sa folosim tehnologii performante, provocatoare dar noi si riscante.  Ii intelegeam, doar fusesem in locul lor nu cu multa vreme inainte, insa eu mai aveam doua asteptari de gestionat: “Piendelu’ inainte de toate” si “Don’t miss the deadlines. We must be there, no matter what”.

Eu vreau insa un proiect de succes. Pentru asta mi-am luat si pisica. Desi o urasc…